Cu mortu’n casa

Imi place mie sa aseman relatiile cu casele. Pentru ca de fapt…fiecare casa e oglinda cuplului care o locuieste. Armonia dintr-o relatie se vede in detalii, in felul in care lucrurile fiecaruia, desi diferite, formeaza un decor unitar si placut privirii. Sau dimpotriva, un haos de multe ori combinat cu murdarie. Modul in care lucrurile ei si lucrurile lui se regasesc intr-un spatiu comun, arata cum isi traiesc povestea: isi accepta diferentele? sau au spatiul foarte clar delimitat? (fiecare cu viata lui); obiectele ei sunt peste tot prin casa, iar pe ale lui abia le vezi, sau invers?; sunt ordonati? au lucruri care vorbesc despre ei ca si cuplu? (poze, amintiri din vacante, cadouri pe care si le-au facut unul altuia). Intotdeauna mi-a placut sa observ astfel de detalii. Pana si mirosul unei case vorbeste despre cei care o locuiesc. Asta desigur, cand nu ai pisici care fac caca si uneori nu acopera :))

Exista insa si cupluri a caror poveste s-a terminat. Care nu mai comunica, nu mai fac dragoste, nu ma fac mai nimic impreuna. Dar care continua sa locuiasca impreuna. Pentru ca unul nu are unde sa se duca (bullshit), ori pentru ca s-au obisnuit asa si nu mai spera la nimic altceva (trist); pentru ca traiesc cu impresia ca intr-o zi totul se va schimba radical (un soi de ”hai ca poate exista viata dupa moarte si sa vezi ce viata misto o sa fie aia!”) sau pentru ca fiecare are de fapt viata lui separat, cu persoane care ii accepta cu tot cu mortul din casa.

Iar daca intr-o zi, intr-un moment de luciditate, ori satul de mirosul  si jegul din jur, te trezesti intr-o astfel de casa si te intrebi ”ce naiba caut eu aici?”, ai doar 2 variante: sa ingropi mortul, sa-l plangi, sa tii doliu si apoi sa iti vezi de viata. Ori sa ramai acolo si sa mori si tu, in fiecare zi. There’s no other way.

In my heart

Ce pot sa spun despre un catel scos de la hingheri, in 2001, care din momentul cand s-a lipit de mine, n-a mai plecat, vreme de 14 ani? Ca o lasam uneori afara, sa se joace in parcul Politehnicii si venea singura apoi la bloc si dupa ce ii deschidea cineva usa, urca cele 8 etaje singura, pana acasa. Ca m-a aparat de atatea ori, cand persoane dubioase se luau de mine pe afara si ca o stiau si o iubeau toti vecinii. Ca a fost din prima clipa cand a pasit in casa, un catel cuminte, iubitor, care nu vroia sa se urce in pat, fiindca fusese crescuta pe strada…asa ca se aseza langa canapea, sa o mangaiem. Ca era atat de fericita cand o scoteam afara, incat facea curse prin iarba cu prietenele ei, pana cadea lata de oboseala. Ca arata ca o vulpita si se juca cu pisicile ca o pisica. Si ca am iubit-o in toti acesti 14 ani stiind ca va veni o zi, candva, cand ne vom lua ramas bun, dar speram sa fie cat mai departe acea zi.

Azi este candva. Si desi Vulpi nu e intr-un loc mai bun, fiindca nu exista alt loc in afara de viata asta, stiu ca atata timp cat eu voi trai, va fi si ea aici, cu mine. Peste tot.

Lupta sau fugi, dar nu sta degeaba

Frica e un sentiment perfect normal, cata vreme nu devine exagerata si nu ajungem sa traim intr-o lume deformata de niste demoni care n-au nici o legatura cu realitatea. Frica ne face sa reactionam in 2 feluri: sa luptam sau sa fugim. Chimic, lucrurile stau cat se poate de banal: teama face ca creierul sa ne fie inundat de adrenalina, iar corpul sa primeasca semnalele ca e in pericol: inima pompeaza mai mult sange care e directionat catre maini si picioare; ele se incordeaza fiindca indiferent ce alegem sa facem – sa ne luptam ori sa fugim – avem nevoie de energie. Partea proasta in astfel de momente e ca creierul nu mai beneficiaza de irigare suficienta, trecem pe pilot automat.