Anotimpul schimbarii

Au trecut niste 8 luni de la ultimul post si daca inainte spuneam ca ”a trecut timpul ca trenul”, de anul asta pot spune ca a trecut precum racheta lui Elon Musk.

Deja octombrie si iarna e la o aruncatura de bat; ….si la voi vine prea repede? sau doar eu nu ma satur niciodata de vara?

Nu, n-a fost un an usor, aici, in coltul meu de lume. Dar wow….ce de schimbari a adus! A venit cu un job nou, in februarie. A continuat cu o cazatura stupida, pe o straduta din Las Palmas, unde mergeam la pas cu ochii la lume. Daca mi-ar fi zis cineva ca 4 luni nu imi voi putea ridica mana stanga mai mult de 45 de grade, fiindca umarul era inghetat de la o cazatura mergand pe strada…as fi ras si-as fi raspuns cu emfaza: eu nu cad aiurea pe strada, nici nu ma impiedic, nici nu ma lovesc.

Eh ba da, am invatat ca le pot face pe toate odata, fara probleme 🙂

A venit apoi aprilie, cu ziua lui de 5, cand un Bogdan mi-a adus, cu ajutorul unui prieten, motorul pe care il visam de 2 ani. Il cheama Zul, e rosu, sprinten si de cand m-am urcat pe el prima data, am stiut ca e al meu, for sure. Zul e motivul pentru care n-am mai dat pe aici niste luni. Weekendurile le-am petrecut cel mai adesea cu el, intai pe aici prin apropiere, apoi prin localitati de langa Bucuresti. Apoi la munte. Apoi la mare la bulgari. A fost o vara cu plimbari multe, cum nici nu visam acum un an. Am invatat sa ma strecor in trafic, am dat naibii teama de condus si am mers doar eu cu el in locuri uitate de lume. L-am scapat pe jos intr-o curba foarte stransa si abrupta, la 10 la ora, fiindca uitasem sa bag a doua :)) l-am dus pe sosele, pe autostrazi, pe drumuri pietruite, pe poteci de pamant, aproape de mare. L-am invatat sa fie rabdator cu mine; m-a invatat sa inving temeri si sa rup chingile care ma tineau amortita.

A fost un an al schimbarilor profunde, intamplate frumos, la o varsta la care altii uita de ei si nu mai spera sa schimbe nici macar drumul pana la job, darmite ceea ce traiesc in sufletul lor.

„Nu imi dau seama cati ani ai….parca nu ai varsta.”, mi-a zis cineva intr-o zi de iulie.

”Fiindca in fiecare zi cand ma dau jos din pat, stiu ca varsta nu exista, cata vreme nu te raportezi la ea, cand vrei sa faci lucruri”, i-am raspuns.

Si iata cam cum a fost vara mea 🙂

Filme

In filmul meu, acum un an pe 2 iunie, eram la mare, in Vama Veche. Indragostita de cineva care nu avea ce cauta in filmul meu –  un guest star; adulmecand marea si incercand sa ignor mizeria din jur, betivii (poetic numiti de unii ”boemi”) si faptul ca de fapt, nu voiam sa fiu acolo.

In filmul lui, acum un an pe 2 iunie, era la mare, in Vama Veche. Venise cu niste prieteni, ca sa-l sarbatoreasca pe unul din ei. Nici el nu stia de ce acolo, dar s-a gandit ca dupa 2-3 beri nu prea mai conta mizeria si faptul ca marea era prea rece ca sa faca o baie.

Filmul meu era un romance ieftin. Pana la urma, asta alesesem: o poveste intre 2 oameni atat de diferiti, incat nici macar marea, frumoasa cum e, nu reusea sa ii aduca impreuna altfel decat in jurul unor sticle de bere. De pe bucata mea de nisip, gastile care se distrau prin preajma se vedeau ca un roi de musculite betive (doh!) care aveau musai un reprezentant tatuat, lucrat la sala si gata oricand sa intre in combinatie cu orice gaura suficient de deschisa, pentru noaptea care avea sa vina.

Sa va fie bine!

Oamenii normali incep discutiile, zilele astea, cu ”la multi ani!”. Eu as incepe cu ” oriunde, oricand, cu oricine, sa va fie bine!” Dincolo de realizari, impliniri, dezamagiri sau altele…e de dorit ca atunci cand te opresti sa-ti tragi rasuflarea,  sa poti spune ca ti-e bine.

Pentru mine 2018 a fost cu inceputuri, cu sfarsituri, cu dragoste, cu dezamagire, cu plimbari, cu multa socializare, cu munca pe cont propriu (si mai mult timp liber, mai multi bani decat am avut so far; da, se poate sa castigi foarte bine si sa te cari la 16.00 de la birou, daca ai chef, aia cu banii vin daca muncesti pe branci e un mit comunist). Insa 2019 a venit peste mine de nici nu stiu ce m-a lovit. Niciodata nu am trait atatea evenimente in 13 zile – de pe 28 pana pe 9. M-am simtit ca si cum as fi facut dusuri ba calde, ba reci, continuu. Inca nu mi-am revenit.

Ceva

Intalnirile. Acele momente care uneori, in cazuri fericite, se transforma in 2-3 ore de discutii si tatonari impregnante cu dorinta. De prea multe ori insa, sunt doar conversatii plictisitoare, cand unul vorbeste fara sa simta nevoia sau curiozitatea sa si asculte. Acele momente cand, daca esti norocos, timpul trece fara sa simti durerea minutelor, iar daca nu prea esti norocos, tot e bine, fiindca stii foarte clar ca nu se va repeta acea intalnire.

Mark Manson spunea, intr-un articol foarte inspirat, ca intalnirile sunt doar de 2 feluri:  ”fuck yes!” or ”no”. Daca persoana din fata ta nu te face sa simti un fuck yes! din prima, nu are nici un rost sa continui. Lucrurile nu se vor imbunatati pe parcurs, fluturii nu vor zburda mai navalnic doar fiindca iti doresti sa se intample asta. Chimia exista…sau nu.

Dupa un recent ”no” pe care l-am simtit cu toata fiinta, timp de o ora jumate, am simtit nevoia sa imi amintesc, ca o incurajare, de ultimul ”fuck yes!”. Era ceva in povestile lui, in ploaia de afara, in felul cum se uita la mine, in vorbe. Era ceva firesc, ca si cum totul in jur stia ce avea sa se intample cu noi. Era ceva in aer. Era ceva. Si fara acest ceva…o intalnire nu se va transforma niciodata in fluturi, ci cel mult in minute care dor, zile care se pierd sau, si mai rau, in ani care ucid vise. 

Ce ai face diferit in anul asta?

De vreo 3 ani incoace traiesc foarte intens si mereu ajung ca prin noiembrie sa ma intreb, cu uimire si retoric: mai, dar unde s-a dus anul asta si cand?! si sa privesc in urma, la lunile trecute si toate cate au adus cu ele.

Mi se pare fascinant cum fiecare an vine cu oameni noi, unii in trecere, altii care raman sau altii care pleaca; cu experiente noi care ne imbogatesc; cu trairi si emotii care se impregneaza in minte si suflet. Si acum, pe la mijloc de noiembrie, ma uit in urma si ma intreb: ce vreau sa iau cu mine mai departe? Ce vreau sa las in urma? Si ce as schimba, daca as putea?

Omul potrivit

Am cunoscut anul asta o psiholoaga foarte diferita ca stil de cea la care am mers acum 3 ani si care m-a ajutat sa vad lucrurile si din alta perspectiva. Miruna are un umor tonic, care te pune pe picioare de la prima sedinta, dar si un ochi pragmatic, care vede clar acolo unde ochiul celui din fata ei, e in ceata. Adica asa cum eram eu cand am ajuns la ea.

Lectii de viata in poligon: mersul in 2

Am reluat scoala moto, fiindca anul trecut, programul la job nu mi-a permis sa o termin si sa-mi dau examenul inainte de a veni frigul. Am schimbat insa scoala si instructorul, am ales sa fac orele cu Bobi, instructor recomandat de un prieten.

The one

Am trait, la un moment dat, senzatia ca l-am cunoscut pe cel alaturi de care ma vedeam for the long run. Era pentru prima data cand ma gandeam: ‘he’s the one.’ Cand ne-am despartit, a fost o surpriza pentru toti, iar o prietena m-a intrebat aproape consternata: dar de ce ai iesit draga din relatia  asta?? pareati atat de potriviti si te vedeam in sfarsit fericita!

Pentru ca nu ma simteam iubita, desi il iubeam. Si pentru ca el nu a putut sau nu a stiut sa imi arate directia catre care ne indreptam. Iar cand 2 oameni nu stiu incotro merg si unde vor sa ajunga, inseamna ca traiesc de azi pe maine, ca sentimentele lor nu sunt suficiente incat sa le asigure un viitor.

Poate ca am un mod prea pragmatic de a vedea iubirea. Dar cred ca asa cum mancarea pe care o mancam, ne influenteaza sanatatea corpului, la fel, persoana de langa noi ne influenteaza starea si viitorul. Iar cand sentimentele celuilalt nu ne hranesc indeajuns si, dupa o partida misto de sex, ne culcam flamanzi de dragoste, inseamna ca ar fi bine sa spunem ce ne lipseste, iar daca nu primim, sa mergem mai departe. Imi place sa cred ca intr-o zi, cineva va intelege nevoia mea de siguranta si tandrete si ca va avea dorinta sa mi le ofere, dincolo de calatoriile frumoase sau micile gesturi de indragostiti, pe care invariabil timpul le estompeaza, in trecerea lui.

Asa am invatat si ca ‘the one’ nu e cel langa care ma pot vedea imbatranind, ci in primul rand acela care vede un astfel de viitor impreuna cu mine, la randul lui. Sau, cum am citit undeva….’dont settle for anything less than love’.

 

Fara compromisuri

Am un secret pe ccare nu il voi mai tine secret: am schimbat 3 joburi intr-un an. Cei mai multi vor spune ca sunt instabila (si asta daca sunt diplomati si se abtin de la alte comentarii). I know. Lucrez in HR, ce pana mea, stiu cum judeca recruiterii asta.

Adevarul e insa altul. Undeva, cam acum 2 ani si ceva, am incetat sa mai accept cacaturi. De la cei din jur, de la manageri, de la cunoscuti. Am refuzat sa mai gasesc scuze si sa ”inchid ochii”, cum ii aud pe multi ca spun: mai inchide si tu ochii, mai accepta cate un compromis. Well…nu. NU. Voi mergeti cu ochii inchisi pe strada? Nu? Atunci de ce sa inchidem ochii cand trecem printr-o situatie neplacuta? Ca asa am fost invatati sa facem, ca asa face turma.

Am plecat de la un job pentru ca eram pusa sa semnez niste minciuni, sa dau oameni afara fara nici o logica, fara o evaluare, fara alt motiv decat ca asa spune investitorul. Am plecat de la al doilea pentru ca dupa 2 zile nu imi facusera contract de munca. Si am plecat de la al treilea fiindca mi-am dat seama ca sunt nefericita si ca nu sunt ok cu aducerea credintelor (religioase si nu numai) la birou. Asta e, nicaieri nu e perfect, dar daca sunt pusa sa fac lucruri care nu sunt corecte sau daca ajung acasa deprimata dupa o zi de lucru, stiu ca e cazul sa pun punct. Si sunt foarte impacata cu deciziile luate, sunt imuna la comentariile celor din jur si, mai presus de tot, sunt sanatoasa, dorm bine noaptea, sunt mandra de mine. N-am fost mereu asa. Dar acum nu ma mai opreste nimeni sa nu mai vreau sa fac compromisuri. Because… 

 

If it’s too good to be true…

Mi s-a intamplat de 2 ori in viata sa intalnesc barbati despre care sa spun: wow, nu-mi vine sa cred ca exista!  Cu unul din ei am stat 3 ani si m-am ales cu niste traume de care am scapat abia cand am reusit sa ma si desprind. In prima luna credeam ca am gasit barbatul perfect si imi venea sa merg la ai lui sa ii felicit pentru ce minunatia au produs.

Cu al doilea am pus punct inainte de a incepe; am avut un deja vu in momentul in care mi-am spus ”e cel mai misto barbat pe care l-am cunoscut”. Si m-am oprit brusc in secunda cand am recunoscut acelasi comportament ca prima data: nevoia pe care astfel de oameni o au, de a pedepsi pe celalalt, cand nu face/spune ce vrea el. Nu vreau sa intru in detalii. Introducerea asta a fost doar pentru a recomanda acest articol, din papucii cuiva care a trait asta, o data. Prima si ultima data.

If it’s too good to be true, it definitely is.