licuricidestele

emotii cu forme de cuvinte

8 saptamani si jumatate

Scrie un comentariu

A inceput intr-o zi de mai, cand inca mirosea a tei si ploua cu stele noaptea, pe cer.

Ne vazusem cu o luna si ceva inainte, prima oara, la in curs de recrutare si ne-am reintalnit intamplator dupa aceea, la metrou. Eu – imi cautam casca moto. El – motociclist pasionat de iesiri, de trasee cu curbe si de vama veche. In urmatoarele saptamani a fost (cred) pasionat si de mine, fiindca aveam aceeasi placere de a calatori si de a experimenta locuri noi, ca si el.

Asa ca am inceput sa iesim si prima data am mers la Viscri, in cel mai fain weekend pe care l-am petrecut impreuna si care m-a lasat cu dorinta de a explora mai mult acea zona unde parca ne-am intors in timp. Si tot de atunci am si cea mai misto fotografie cu el si motorul, genul ala de poza la care te uiti si te gandesti: wow, oamenii astia 2 chiar sunt perfecti impreuna.

Nu, perfectiunea nu exista si probabil de aceea am ales, 2 luni mai tarziu, sa ramana el cu motorul, eu cu planul de a-mi lua motor si fiecare cu visele si drumurile lui.

Ceea ce ma face sa povestesc asta e altceva. E felul straniu in care s-au legat lucrurile, ca eu si el sa ajungem sa traim aceste 2 luni. De la faptul ca mi-am imaginat intr-o seara, la terapie, ca barbatul din viata mea are un tatuaj pe un omoplat (desi nu ma omor dupa barbatii tatuati), e pasionat de calatorii, smart, outgoing si disponibil. Pana la faptul ca o fosta colega cu care nu mai vorbisem de ani buni, mi-a imprumutat echipamentul ei moto si mi l-a cerut inapoi dupa 2 luni, fix in dimineata zilei in care noi am decis sa ne oprim din aceasta calatorie impreuna.

Niciodata n-am trait un sentiment de predestinare, cum s-a intamplat acum. Si mi-am dat seama ca unele lucruri sfideaza logica si cam tot ceea ce ne invata ea.

Deci aveti grija ce va imaginati si fiti pregatiti sa vi se intample ceea ce va doriti foarte tare. Indiferent cat va dura, va fi o experienta pe care, poate, o veti povesti si altora.  ‘A fost odata ca niciodata’ kind of story.

612CFA89-C0D1-4446-9119-4EAFDB4F0A78

 

Reclame


Scrie un comentariu

Fara compromisuri

Am un secret pe ccare nu il voi mai tine secret: am schimbat 3 joburi intr-un an. Cei mai multi vor spune ca sunt instabila (si asta daca sunt diplomati si se abtin de la alte comentarii). I know. Lucrez in HR, ce pana mea, stiu cum judeca recruiterii asta.

Adevarul e insa altul. Undeva, cam acum 2 ani si ceva, am incetat sa mai accept cacaturi. De la cei din jur, de la manageri, de la cunoscuti. Am refuzat sa mai gasesc scuze si sa ”inchid ochii”, cum ii aud pe multi ca spun: mai inchide si tu ochii, mai accepta cate un compromis. Well…nu. NU. Voi mergeti cu ochii inchisi pe strada? Nu? Atunci de ce sa inchidem ochii cand trecem printr-o situatie neplacuta? Ca asa am fost invatati sa facem, ca asa face turma.

Am plecat de la un job pentru ca eram pusa sa semnez niste minciuni, sa dau oameni afara fara nici o logica, fara o evaluare, fara alt motiv decat ca asa spune investitorul. Am plecat de la al doilea pentru ca dupa 2 zile nu imi facusera contract de munca. Si am plecat de la al treilea fiindca mi-am dat seama ca sunt nefericita si ca nu sunt ok cu aducerea credintelor (religioase si nu numai) la birou. Asta e, nicaieri nu e perfect, dar daca sunt pusa sa fac lucruri care nu sunt corecte sau daca ajung acasa deprimata dupa o zi de lucru, stiu ca e cazul sa pun punct. Si sunt foarte impacata cu deciziile luate, sunt imuna la comentariile celor din jur si, mai presus de tot, sunt sanatoasa, dorm bine noaptea, sunt mandra de mine. N-am fost mereu asa. Dar acum nu ma mai opreste nimeni sa nu mai vreau sa fac compromisuri. Because… 

 


Scrie un comentariu

If it’s too good to be true…

Mi s-a intamplat de 2 ori in viata sa intalnesc barbati despre care sa spun: wow, nu-mi vine sa cred ca exista!  Cu unul din ei am stat 3 ani si m-am ales cu niste traume de care am scapat abia cand am reusit sa ma si desprind. In prima luna credeam ca am gasit barbatul perfect si imi venea sa merg la ai lui sa ii felicit pentru ce minunatia au produs.

Cu al doilea am pus punct inainte de a incepe; am avut un deja vu in momentul in care mi-am spus ”e cel mai misto barbat pe care l-am cunoscut”. Si m-am oprit brusc in secunda cand am recunoscut acelasi comportament ca prima data: nevoia pe care astfel de oameni o au, de a pedepsi pe celalalt, cand nu face/spune ce vrea el. Nu vreau sa intru in detalii. Introducerea asta a fost doar pentru a recomanda acest articol, din papucii cuiva care a trait asta, o data. Prima si ultima data.

If it’s too good to be true, it definitely is.


Scrie un comentariu

Let it go and live the moment!

Nu stiu cum a fost pentru altii, dar pentru mine, 2017 a fost cel mai nebunesc, inedit, tumultos si plin de evenimente an, de pana acum. N-as fi crezit ca va fi asa, la cum l-am inceput: home alone pentru prima data in viata. De fapt mint, i-am avut cu mine pe Luli si Maro, cu care m-am uitat la vreo 2 filme si am impartit salata de boef si cozonacul de la mama.

Probabil a fost momentul cand am fost cel mai aproape de mine insami si am descoperit ca sunt bine cu mine, asa imperfecta cum sunt…dupa niste ani in care am facut tot ce stiam ca sa fiu perfecta pentru cineva. Si nu din dragoste, ci din teama de a nu pierde.

Teama asta m-a facut pana anul acesta sa nu ma pot desparti de trecut; sa-l iau cu mine, fantomatic, peste tot. Mi-era teama sa nu pierd oamenii care la un moment dat mi-au fost apropiati. Chiar daca nu mai erau asa…eu vroiam sa stiu ca am ramas prieteni, ca tinem legatura, ca ce a fost nu s-a pierdut in neant, intr-un trecut care la un moment dat va fi asa departe incat nu vom mai sti exact cum a fost.  Ei bine, anul asta am invatat sa renunt si sa fiu ok cu ideea de a nu pastra legatura cu cineva. Am invatat sa merg mai departe constienta ca ce a fost nu imi va lua nimeni, e parte din mine si ca vor aparea mereu oameni in viata mea, mai mult sau mai putin apropiati, cu care sa creez amintiri de orice fel.

Si n-am trait pana acum un sentiment mai linistitor decat eliberarea de lanturile dureroase ale temerilor. De aceea va doresc ca in 2018…sau in 2019…sau oricand veti fi pregatiti pentru asta, sa invatati sa ”let go”. Si sa traiti din plin libertatea de a fi imperfect si savoarea fiecarui moment prezent. Sarbatori frumoase!


Scrie un comentariu

Bubu

Prima oara cand am vazut un VW Lupo a fost prin 2008. Ma uitam pe mobile.de, desi nu aveam bani nici sa trec strada si am zarit o masina mica, verde ca o buburuza. M-am indragostit iremediabil si mi-am zis ca atunci cand oi avea eu curaj sa conduc, imi voi lua un Lupo verde.

Au trecut 9 ani de atunci si am vazut de foarte multe ori masinute ca aia, pe strazi. Uneori ma mai uitam pe situri, sa vad daca as gasi de vanzare. Dar renuntam, pentru ca nu ma simteam in stare sa infrunt traficul.

Pana acum. Nu stiu exact ce s-a intamplat cu mine anul asta, dar e probabil cea mai mare schimbare de pana acum. Fiindca nu doar ca am terminat scoala moto, dar la un moment dat, intrand pe autovit, am gasit o buburuza. Apoi am intrat in cont sa vad ce bani am. A doua zi am vorbit cu un coleg, cu care am dat o fuga sambata urmatoare la Focsani, am testat-o si am luat-o. Continuă lectura


Scrie un comentariu

Sa te iubesti mai mult decat te poate rani celalalt

Ma hatanam cu lene in balansoar, seara, cand o masina a oprit tafnos pe strada, iar zgomotul a doua portiere trantite cu ciuda m-a facut sa lungesc gatul, sperand ca nu am oaspeti nepoftiti.

– Ia-ti toate din portbagaj ca eu nu urc

– Dar unde te duci? Ai chef de scene?

– La cimitir!

– Te duci la aia?? Spune! Recunoaste!

– Mai bine cu ea decat cu tine!

Si zdrang! portiera din nou. Apoi un motor turat pe masura nervilor proprietarului. Si in final, liniste.

Ea intra in casa si sta pe intuneric. Apoi iese in curte si se aude cum plange. Sa fie aproape un an de cand cei doi s-au mutat in casa de vizavi. Stiu casa asta de pe cand nu era. Acum 3 ani, in fata casei mele se intindea campul. Apoi, intr-o zi, balariile au fost taiate, in alta zi a aparut fundatia, apoi caramizile, una peste alta. Si prin vara trecuta, casa era gata. Cand s-au mutat ei era toamna, iar eu nu am stat aici peste iarna, asa ca nu i-am vazut prea mult.

Pe el il stiu vag. Habar nu am cum arata ea. Dar in seara asta am stiu atat de bine ce simte. M-am intors in timp si, chiar daca dialogul de atunci a fost diferit, tristetea in astfel de momente e la fel. Te face sa te chircesti pe dinauntru, sa vrei sa fugi si sa nu ai unde, ca de sufletul tau nu te poti ascunde.

Am continuat sa ma legan, bucurandu-ma de linistea de afara si din mintea si sufletul meu; gandindu-ma ca n-as da pentru nici o relatie din lume, aceasta senzatie de liniste si de libertate. Libertatea pe care o ai cand nu simti gelozie, cand nu te macina intrebarile si nu te culci dorindu-ti sa fi fost in alta parte.

As fi vrut sa ii spun ca va trece si va fi ok, indiferent unde se duce el. Dar ca sa treaca, trebuie mai intai sa treci prin asta de suficiente ori, pana ajungi sa spui: STOP. Si din  momentul ala incolo, sa te opresti intodeauna inainte de a mai ajunge in acel punct. Adica sa te iubesti tu mai mult decat te poate rani celalalt.